Interviul Gazetei cu prof. univ. dr. LAURENŢIU PANAITOPOL

M.T.: Domnule Profesor Laurenţiu Panaitopol, v-aţi născut la 10 august 1940. În ziua în care acordaţi acest interviu împliniţi 65 de ani. Vă rog să îmi permiteţi ca în numele redacţiei Gazetei Matematice şi a cititorilor ei, să vă urez cele cuvenite cu această ocazie sau, simplificând, un călduros LA MULŢI ANI! Aţi urmat studiile gimnaziale şi liceale în oraşul Giurgiu, iar cele universitare la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. După absolvire, aţi funcţionat câţiva ani ca profesor de liceu, urmând apoi o strălucită carieră universitară. Vă rog să faceţi completările pe care le credeţi de cuviinţă la această succintă prezentare.

L.P.: Vă mulţumesc pentru urare. Completările sunt necesare în măsura în care recunoaştem că viaţa nu se desfăşoară, de regulă, liniar. Am locuit la Giurgiu în perioada în care am fost elev, însă m-am născut la Balcic, în Bulgaria, pe atunci oraş românesc. Liceul „Ioan Maiorescu” din Giurgiu, al cărui elev am fost în perioada 1951‑1957, era cu adevărat o şcoală de elită, cu o bogată tradiţie şi cu un corp profesoral remarcabil.
La facultate am găsit o situaţie să-i spunem ciudată. Pe lângă marii profesori ca Simion Stoilow, Gh. Vrânceanu, Dan Barbilian, Octav Onicescu, Miron Nicolescu, Grigore Moisil, Gh. Mihoc, Nicolae Teodorescu şi mulţi alţii, exista şi un grup de politruci a cărui prezenţă generase o atmosferă încordată. Se desfăşurau, pe de o parte, cursuri, seminarii ştiinţifice, cercuri studenţeşti, conduse de autentice valori ştiinţifice şi, pe de altă parte, şedinţe U.T.M. şi P.M.R. conduse de aceşti politruci, în care erau incriminaţi „duşmanii poporului”. A existat un personaj care făcea parte din ambele tabere! În acest context, au fost îndepărtaţi din facultate o serie de matematicieni tineri valoroşi, ca V. Poenaru, G. Gussi, A. Deleanu şi au fost exmatriculaţi mulţi studenţi, de regulă dintre cei mai buni, sub cele mai absurde pretexte. Am fost exmatriculat şi eu. La 18 ani eram etichetat ca având „atitudine politică duşmănoasă” şi singura soluţie de „reabilitare” era să devin... muncitor.

M.T.: Unde v-aţi „îmbunătăţit” dosarul de cadre?

L.P.: Am urmat o şcoală de frezori şi, în urma recomadărilor conducerii Uzinei „Timpuri Noi” din Bucureşti, am revenit, în 1961, în facultate, unde atmosfera se mai calmase. După absolvire, în 1964, trecând printr-un stagiu obligatoriu de profesor într-un sat de lângă Giurgiu, am devenit profesor la liceul pe care îl absolvisem. Am avut elevi cu care am motive să mă mândresc: George Oboroceanu este un exemplu. În 1970, la sugestia profesorului A. Hollinger, am ocupat prin concurs un post de asistent la Catedra de Metodică a Universităţii din Bucureşti şi, apoi, adăugând preocupărilor de didactică matematică studiul teoriei analitice a numerelor, am ocupat, succesiv, poziţii la Catedra de Algebră a Facultăţii de Matematică din aceeaşi universitate.

M.T.: Domnule Profesor, ca matematician v-aţi preocupat de teoria analitică a numerelor cu rezultate importante privind rafinarea inegalităţilor lui Rosser şi Schoenenfeld pentru funcţia de distribuţie a numerelor prime, mai recent, cercetări privind conjectura Hardy-Littlewood, precum şi unele generalizări pentru inegalitatea lui Landau şi de inele de polinoame, cu rezultate notabile legate de factorizarea acestora, aţi publicat peste 75 de lucrăi ştiinţifice dintre care 35 în străinătate, multe în reviste de prestigiu (J.Number Theory, Acta Arithmetica, The Rocky Mountain Journal of Mathematics, Pac.J. Math. sunt numai câteva exemple), aţi ţinut comunicări ştiinţifice la diferite conferinţe naţionale şi internaţionale, aţi participat la lucrări în cadrul contractelor de cercetare ale catedrei, sunteţi conducător de doctorate. De ce aţi ales Teoria numerelor? Nu este un domeniu oarecum „închis”?

L.P.: Nicidecum! Mai sunt probleme de terminat, mai apar probleme noi... Dacă vă referiţi la aplicabilitatea restrânsă în practică a teoriei numerelor, cred că Gr. Moisil a rezolvat demult problema: toată matematica se aplică, o parte azi, o parte mâine...

M.T.: În acest an aniversaţi cinci decenii de colaborare la Gazeta Matematică. Primele dumneavoastră apariţii în paginile acestei mai mult decât centenare reviste au fost, de bună seamă, la rubrica rezolvitorilor. Cine v-a pus în mână prima Gazetă?

L.P.: Prima Gazetă am primit-o de la profesorul meu, Ion Mateescu, care a fost un autentic promotor al matematicii de performanţă pentru multe generaţii de elevi. M-a sfătuit cu insistenţă să colaborez la revistă, mai mult, mi-a împrumutat exemplare din colecţia domniei sale, care începea cu anul 1895! Citeam cu mare interes articolele şi notele matematice din perioada de „tinereţe” a Gazetei, semnate de Gh. Ţiţeica, A. Ioachimescu, T. Lalescu, D. Barbilian şi de această ocazie ca să îi mulţumesc încă o dată fostului meu profesor de liceu, care a împlinit de curând 97 de ani!
Aş adăuga faptul că activitatea la Gazeta Matematică a fost o tradiţie de familie, în paginile revistei din anii 1910-1925 apar ca rezolvitori şi propunători de probleme G. Panaitopol, P. Panaitopol şi fratele mamei mele, generalul de mai târziu, Victor Caloianu. Se impune o remarcă : în anii 1950-1965 Gazeta a suplinit lipsa de pe piaţă a cărţilor de matematică, constituind singura modalitate de formare a unei culturi matematice pentru elevi. Îmi amintesc bine că am învăţat Teorema lui Menelaus urmărind rezolvarea unei probleme din G.M. Personal, datorez foarte mult Gazetei, pentru această primă etapă din formarea mea ca matematician.

M.T.: Domnule Profesor, cum a început, de fapt, colaborarea dumneavoastră
la Gazeta Matematică ?

L.P.: În clasa a VIII-a, prima clasă de liceu pe atunci, am participat, ca toţi elevii cu note bune la matematică, la faza pe oraş a olimpiadei, unde nu cred s-ar fi rezolvat vreuna din probleme! M-am simţit umilit, descumpănit... Acesta a fost momentul în care m-am hotărât să acord matematicii o atenţie sporită şi un buget de timp mai consistent. Am început să lucrez mult, ajungând la 10-12 ore pe zi, neglijând uneori celelalte materii. Cu vremea, am reuşit să depăşesc această etapă (alarmant pentru familie), să-mi disciplinez munca, să trec la un studiu cât de cât sistematic. Am reuşit astfel ca, până la intrarea în clasa a IX-a, să parcurg întreaga materie de liceu.

M.T.: Primele rezultate au apărut aproape imediat. Anul 1956 este unul de referinţă pentru activitatea dumneavoastră matematică. Elevul Laurenţiu Panaitopol de la Şcoala medie nr. 1 Giurgiu (actualul liceu „Ioan Maiorescu”) este evidenţiat de şapte ori la rubrica rezolvitorilor de probleme şi obţine premiul I la olimpiada naţională de matematică (premiul a constat în 11 cărţi de matematică : Ţiţeica, Demidovici, Novoselov etc.). În acelaşi an vi se publica prima problemă propusă. Vă mai amintiţi? Problema 2308. Se cerea rezolvarea unei ecuaţii de gradul al treilea, ştiind că suma cuburilor rădăcinilor este egal cu pătratul sumei lor.

L.P.: Aproape că o uitasem... Nu eram singurul colaborator din Giurgiu la G.M., rubrica rezolvitorilor din oraş era consistentă. Trimiteam lunar plicuri groase cu probleme rezolvate şi aşteptam cu nerăbdare apariţia revistei pentru a ne vedea numele tipărit. Exista, deci, o „bază de masă”, cum s-ar zice. Apariţia rezultatelor deosebite era aproape inevitabilă.

M.T.: Nici anul următor, 1957, nu a fost unul oarecare. Este ultimul an de liceu. Sunteţi evidenţiat de patru ori ca rezolvitor de probleme, vă apare prima
notă matematică, în plus vă clasaţi pe primul loc la olimpiada naţională, repetând
performanţa de cu un an înainte. În sala de festivităţi a Liceului „Gheorghe Lazăr”
din Bucureşti, în ziua de 5 mai 1957, academicianul Gr. C. Moisil felicita pe participanţi. Din partea câştigătorilor răspundea elevul L. Panaitopol. În acel an şcoala giurgiuveană obţinea un rezultat spectaculos: 4 elevi premiaţi, dintre care 3 cu premiul I (elevii M. Proprescu şi M. Vişinescu la fizică). Se făcea carte la Giurgiu, domnule profesor !...

L.P.: Se făcea! Exista şi o anumită emulaţie între elevi, întreţinută cu ştiinţă de către dascălii noştri. Cât despre festivitatea de premiere amintită, aşa era obiceiul: elevul cu premiul I din ultima clasă de liceu era dator să spună câteva cuvinte...

M.T.: Domnule profesor, sunteţi considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari problemişti români. Dintre problemele dumneavoastră –câteva sute– multe au fost incluse de autori români şi străini - unele nume sunt prestigioase!
În cărţile lor, altele au fost propuse la olimpiadele naţionale, balcanice şi internaţionale. La O.I.M., de exemplu, aveţi deja 4 probleme, iar 8 sunt incluse în „listele scurte”. Inconfundabile, problemele au o eleganţă aparte, legată de modul de rezolvare, de frumuseţea rezultatului, de conexiunile surprinzătoare făcute între entităţi matematice aparent disparate. Vă rog să exemplificaţi prin două probleme la care ţineţi cu deosebire. Ştiu că vă este greu, dar totuşi...

L.P.: Nu ştiu dacă fac acum cea mai bună alegere. Un exemplu ar fi o problemă publicată în G.M.: Dacă x; y > 0 şi xy + yx = 1 + xy, atunci rezultă sau x = 1 sau y = 1. O alta, care este de fapt o notă matematică scrisă împreună cu P. Mironescu: Fiind date trei segmente, să se arate că există un unic triunghi pentru care segmentele considerate sunt bisectoare. Rezolvarea nu este, însă, elementară.

M.T.: În afară de probleme, aţi scris pentru G.M. peste 45 de lucrări metodico-
ştiinţifice. De unde această aplecare către învăţământul preuniversitar? Care a
fost perioada cea mai prolifică? V-aţi gândit să le strângeţi laolaltă, într-o carte?

L.P.: Cea mai fructuoasă perioadă din acest punct de vedere a fost 1970 - 1980. Unele probleme le-am publicat, altele au devenit „probleme de sertar”. Poate
că odată am să revin asupra lor... În ceea ce priveşte învăţământul preuniversitar, cred că, dincolo de unele afinităţi de ordin afectiv, aş zice, acest aspect trebuie legat de specificul cursurilor ţinute de mine la facultate: Aritmetica şi Teoria numerelor, Metodica predării matematicii şi Metode moderne în matematica elementară.

M.T.: Sunteţi preşedintele Comitetului de redacţie al celei mai vechi reviste de matematici elementare din ţară. Prin anii '80, Gazeta ajunsese la un tiraj de 135.000 de exemplare, din care 110.000 erau abonamente. În prezent, tirajul este de 8.000 de exemplare. A fost atunci prea mult? Astăzi este sigur prea puţin... A scăzut drastic interesul elevilor români pentru matematică? Ce demersuri intenţionaţi să faceţi?

L.P.: Cred că tirajul de peste 100.000 de exemplare era oarecum artificial.
Dacă profesorul acorda o notă de 10 elevului abonat la G.M. şi încă o notă de 10
pentru că acesta trimitea soluţiile unor probleme copiate de la colegul său, trebuie să admitem că interesul aproape general pentru matematică era o exagerare. Pe de altă parte, însă, fără a fi general, interesul pentru o bună pregătire era reală pentru un număr important de elevi care concurau la facultăţile ştiinţifice şi tehnice. Aceştia erau cu adevărat interesaţi de Gazetă, care îi ajuta să atingă standardele înalte impuse de examenele de admitere la aceste facultăţi. Este binecunoscut faptul că, astăzi, aceste standarde au scăzut mult, de altfel şi interesul pentru facultăţile amintite. Aceasta ar fi una dintre explicaţii. Să adăugăm concurenţa revistelor locale sau regionale şi, de ce nu, a Internetului, care oferă o informaţie aproape nelimitată. Trebuie avut în vedere şi faptul că revista apare într-o limbă care nu este de circulaţie internaţională, ceea ce, în această perioadă, cu tendinţe de globalizare, constituie un obstacol. Explicaţiile sunt cu mult mai multe şi toate duc la concluzia că nu se va mai ajunge la tirajele „istorice” din anii '80. Se pot aduce însă unele îmbunătăţiri conţinutului Gazetei, păstrând tradiţia: apariţia unor noi rubrici, de exemplu, sau modificarea genului de probleme promovat, în funcţie de definirea „publicului ţintă”. Este, poate, necesară o discuţie serioasă pe această temă cu participarea cititorilor şi a celor vizaţi să devină colaboratori.

M.T.: Domnule profesor, vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră
şi, îmi place să cred, pentru interesul acordat discuţiei noastre.

A consemnat prof. Mircea Trifu